Preoţi, profesori, părinţi, elevi şi studenţi s-au reunit sâmbătă, 11 martie, în sânul Bisericii „Buna Vestire” din Corbeanca, la o conferinţă dedicată apărătorilor Ortodoxiei din vremea prigoanei comuniste asupra creştinilor. Împreună s-au rugat şi i-au pomenit pe cei ce au luptat pentru libertatea ţării şi a Bisericii Ortodoxe Române, în vremea asupririi.
Vezi varianta PDF a Articolului apărut în nr. 343 al Jurnalului de Ilfov, ediția print
Oameni care poartă în suflet mereu vii clipele când au ajuns pe mâinile celor mai temuţi torţionari ai închisorilor comuniste şi-au spus durerea, sâmbătă, în Biserica „Buna Vestire”, în faţa tinerilor din Corbeanca. Depănând amintirile unui trecut dureros, supravieţuitori ai ororilor comuniste au dezvăluit faptele de nedescris la care au fost supuşi ani întregi, doar pentru că aveau curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a-şi mărturisi credinţa şi chiar dorinţa de a muri pentru Dumnezeu şi pentru neamul românesc.
În mijlocul iadului de pe pământ
Perioada anilor 1945-1989 a fost şi va rămâne una dintre cele mai negre file din istoria poporului român. Ajuns la conducerea ţării, Partidul Comunist Român a implementat un sistem inuman de organizare a penitenciarelor, instaurând tortura fizică şi psihică împotriva celor ce se opuneau regimului politic. Printre cei care au ajuns în temniţele înfiorătoare, unde au fost înfometaţi, bătuţi, umiliţi, supuşi unor torturi de neimaginat mulţi ani, s-au aflat şi Jacques Iamandi şi Niculina Moica. Foşti deţinuţi politici, ambii au făcut mărturisiri cutremurătoare despre traiul în mijlocul iadului de pe pământ, viaţa în puşcăriile catacombelor, spre pildă de viaţă tinerilor de astăzi. Niculina Moica a povestit drama copilului care a cunoscut ororile închisorii comuniste, la numai 15 ani, atunci când a trecut prin penitenciarele din Jilava, Târgu Mureş, Botoşani, Arad şi Oradea.
„Am fost arestat în 1956 pentru o organizaţie manifest împotriva regimului, eram organizaţie de tineret, de studenţi de la istorie, teatru şi cinematografie. Mi s-a adus acuzaţia „uneltire împotriva ordinii sociale”, asta era la modă. Am fost condamnat la opt ani şi am stat în închisoare opt ani şi jumătate. Nu ştiu de ce m-au ţinut o jumătate de an în plus. S-a vorbit acum şi se va vorbi mereu despre martiri şi despre sfinţi. Într-adevăr, au existat şi există sfinţi. Despre ei veţi citi mult, eu vă voi vorbi despre cei pe care i‑am cunoscut în celulă. Eu cred că voi tinerii sunteţi speranţa că ne veţi întoarce înapoi în Biserică, cum spunea Valeriu Gafencu. După 23 august, după ce ţara a fost călcată în picioare, numai lichelele conduceau. Restul, toată ţara avea de suferit. Oamenii se trezeau, pur şi simplu, în puşcărie pentru nimic. Majoritatea celor care au intrat în puşcărie nu aveau nicio idee de politică. Minori, bătrâni, tineri de vârsta voastră, îi luau din spital şi-i băgau în puşcărie. Te luau şi te trânteau acolo, jos în celulă. Dacă aveai câţiva oameni de bun simţ care să te îngrijescă în celulă erai bine, dacă nu, erai terminat. Asta era condiţia. Nu mai vorbesc despre regimul de înfometare, pentru că regimul vroia să extermine această clasă socială prin foamete, tortură, moarte. Când am ajuns la Gherla, comandantul ne-a spus: aţi ajuns la Gherla, aţi ajuns aici ca să muriţi. Dar pentru că dacă v-aş împuşca, pentru fiecare un glonţ m-ar costa foarte mult, eu am altă idee. Să vă aşez pe toţi la rând şi cu un singur cartuş, să împuşc zece, dar şi asta m-ar costa mult. Aşa că o să vă extermin prin foamete, mizerie şi bătaie. Erau oameni excepţionali între noi. O să vă vorbesc despre un ţăran, Scrimnic, care era analfabet. Mama lui era văduvă de război şi avea o bucăţică de pământ şi o grădină. Când au venit cei de la colectivizare cu apărarea patriotică, ei au ieşit cu furcile în poartă. I-au băgat în puşcărie şi pe el şi pe mama lui. Am ajuns cu el într-o cameră. După revoluţia din Gherla am fost izolat şase luni singur. Apoi m-a repartizat într-o cameră unde era o atmosferă dubioasă. La început m-am ferit de toată lumea. Dar l-am remarcat pe acest Scrimnic. Într-o celulă cam cât camera asta, stăteam 40 de oameni, pe trei rânduri. N-aveai voie să stai culcat, stăteai doar în şezut cu mâinile pe genunchi. Nu trebuia să vorbeşti, n-aveai voie să faci nimic. Pe paturile de jos, stăteau cam 10 oameni şi întotdeauna acolo lăsam să stea bătrânii şi bolnavii. Dimineaţa se deschidea vizeta (care era o gaură în poartă) şi-ţi dădea turtoiul şi o cană cu vopsea neagră, căreia ei îi ziceau cafea, dar era o zeamă de cărbuni. Şi Scrimnic s-a aplecat să-şi ia porţia de dimineaţă. Avea o cruce la gât.
Când a văzut gardianul, a întins mâna să-i ia crucea. Scrimnic s-a ferit. În câteva secunde, s-a deschis uşa, a intrat caraliul înăuntru (aşa îl numeam noi pe gardian, caraliu însemnând, pentru noi, suflet negru), iar Scrimnic a băgat crucea în gură şi a înghiţit-o. Gardianul s-a năpustit asupra lui, eu l-am tras şi acesta a nimerit cu mâna-n gol. Scrimnic, acest ţăran care era foarte dârz, i-a spus gardianului: „voi, cei care purtaţi steaua dracului în frunte? Eu port crucea şi nici mort nu puteţi să mi-o luaţi!”. După vreo jumătate de oră au apărut opt caralii împreună cu locţiitorul politic şi au început să ne ia la bătaie, împingându-ne pe amândoi spre uşă. După ce am ieşit din celulă, aceşti oameni au tăbărât pe noi. Închipuiţi-vă opt oameni care loveau cu cizmele, cu pumnii, unde apucau.
Ne-au băgat într‑o celulă şi acolo ne-au bătut până când ne-au lăsat laţi. În câteva minute, eram o masă de sânge. Când au terminat, locţiitorul politic a urinat pe noi. După vreo patru-cinci ore, ne-au luat cu nişte pături şi ne-au dus în celulă. Pentru tot ceea ce făceai împotriva decidenţilor, erai codamnat la „neagra” între 7 şi 28 de zile. Timp în care n‑aveai dreptul la mâncare. Primeai mâncare odată la două zile, iar restul zilelor, primeai dimineaţa, o gamelă de apă. Plus, te dezbrăca complet, n-aveai pat, n-aveai nimic. Scrimnic, acest ţăran analfabet îşi păstra raţia lui, 125 de grame de pâine. Omul ăsta păstra porţia lui şi când venea cineva de la neagra, el i-o dădea spunându-i: ştiu că aţi răbdat, vă rog primiţi de la mine bucata asta de pâine”, şi-a amintit îndurerat de zilele temniţei, Jacques Iamandi.
„Sfinții închisorilor. Modele pentru tinerii vremurilor de azi”
Conferința „Sfinții închisorilor. Modele pentru tinerii vremurilor de azi”, a fost organizată de Fundaţia „Profesor George Manu”, cu sprijinul Cezarinei Condurache. Prin amabilitatea părintelui paroh Constantin Brânzea, evenimentul a fost găzduit de Biserica „Buna Vestire” din localitate. Mărturisirile foștilor deținuți au fost făcute spre pilda tinerilor care s-au aflat în biserică în momentul respectiv. În ediția de săptămâna viitoare a Jurnalului de Ilfov vom prezenta, în continuare, șirul mărturisilor cutremurătoare ale foștilor deținuți politici.
