Editorial

După mai bine de trei ani  de opoziție, struțocămila USL, acest anus contra naturii al politicii românești, pare că a luat-o razna. Frustrările acumulate în anii de opoziție când moțiunile picau una câte una și când ­PD-L tăia și spânzura, dau acum în clocot, alimentate și de mașinațiunile marinelului de la Cotroceni. Prin urmare, totul s-a transfomat într-o cafteală ca pe maidan, lipsită de cel mai elementar fair-play, spre deliciul televiziunilor care au, astfel, un os de ros. Ca două găști de „hooligans”, cele două tabere își trag la gioale cu o frenezie sadică. Extaziați de majoritatea confortabilă din parlament, useliștii derapează cu voluptate pe panta disprețului față de cele mai elementare norme democratice. Ce mai poți spune când haita uselistă aplică disprețuitoare legea bunului plac, votând o hotărâre în care se spune că legile adoptate de domniile lor nu mai pot fi contestate la CCR? Când premierul se șterge la fund cu deciziile curții sus-amintite și pleacă de capul lui la Bruxel-les? Când i se demonstrează fără echivoc că a plagiat, iar el se ține cu ghearele și cu dinții de scaunul de la Palatul Victoria? Când din toate promisiunile sforăitoare al „dottore”-lui s-a ales praful, după ce s-a bătut cu pumnul în piept că va aduce țara înapoi la democrația distrusă de dictatorul Băsescu? În aceste condiții, mai are cineva timp să rezolve problemele nației? Revocarea lui Vasile Blaga și a Robertei Anastase, urmate de suspendarea lui Traian Băsescu, vor aduce peste noapte prosperitatea mult-visată? Nici vorbă! Instabilitatea politică atrage după sine, invariabil, instabilitatea economică, creșterea șomajului, devalorizarea monedei naționale, scăderea ra-tingului de țară, cu consecințe catastrofale pentru viitorul românilor.

Iar ceea ce vedem de­pășește și  cea mai sclipitoare imaginație. Viața bate filmul, am putea spune, fără teama de a greși. Se vede de la o poștă că coaliția(sic!) n-are alt program de guvernare decât anihilarea actua­lei Opoziții, uitând de lamentările de „mai an”, vorba poetului, când înfiera cu mânie proletară atitudinea pedeliștilor față de biata și fragila opoziție de atunci. Țara și nevoile ei au ajuns, undeva, pe ultimul plan. De pierdut din toată această mahala dâmbovițeană, nu are decât omul de rând, alegătorul, care este băgat în seamă doar o dată la patru ani, când i se cerșesc cu ipocrizie voturile, de către această lepră politică dezvoltată pe trupul României în ultimii 22 de ani și de care, ne dăm seama cu disperare, ne va fi aproape imposibil să scăpăm. Până atunci, nu avem decât să ne resemnăm și să ne spunem cu obidă în glas: ”Circ avem, pâine ce ne mai trebuie?”…