Două interviuri, două fete excepționale care reprezintă România la cel mai înalt nivel de ani de zile. Ai spune că judo și haltere nu sunt, la prima vedere, sporturi pentru femei. Veți vedea, sunt! Iar practicantele au performanțe senzaționale.
Prima dragoste a fost fotbalul. Cum la vremea respectivă nu erau echipe feminine de fotbal în țara noastră, s-a apucat de judo. Se numește Alina Dumitru și a adus României prima medalie, de argint, la Jocurile Olimpice de la Londra 2012!
– Alina, felicitări pentru această nouă medalie olimpică. Cum a fost?
– A fost foarte greu, dar sunt mulţumită, deşi am fost aproape de titlul suprem.
– Câte accidentări ai suferit în cadrul acestui concurs?
– Am avut o entorsă la mâna dreaptă. M am speriat rău când mi-a trosnit coloana, dar am putut să lupt. La mâna dreaptă am avut un deget scrântit… mi-a sărit co-tul. Iar înainte de toate, gâtul mi-a trosnit înainte de concurs.
– A fost acesta ultimul tău concurs din carieră?
– Da. Antrenorul Bercean îmi sugerează să renunţ acum, cât încă sunt în vârf. Am avut emoţii extraordinare pentru că mi-am dorit foarte mult o medalie. E momen-tul cel mai potrivit să te retragi după o medalie olimpică.
– Ce vei face după retragere?
– Probabil voi rămâne tot în lumea sportului, ori antrenoare la federaţie, ori la COSR.
– Cu atâtea accidentări îl mai sfătuieşti pe nepotul tău Bogdan să intre în sportul acesta, deşi a cucerit deja o medalie de bronz la Naţionale?
– Dacă vrea să facă sport de performanţă trebuie să treacă peste orice durere. Merită orice sacrificiu. Încă nu mă pot pronunţa, e micuţ. Văd că are viteză şi talent şi îi place să muncească, iar asta îl va ajuta pe viitor.
A început să meargă la sala de haltere la 7 ani, deşi mama sa nu a fost de acord. Roxana Cocoş spune că nu a ştiut ce înseamnă copilărie, dar că ei asta îi place… să ridice greutăți. Și are parte de ele din plin, pentru că la antrenamente ridică săptămânal 15 tone.
– Cum ai ajuns să faci acest sport?
– Printr-o prietenă. Antrenorul Fitzi Balaş, care a decedat, m-a descoperit. M-a adus în sală, mi-a pus o coadă de mătură în mână, m-a pus să mă las în jos să vadă dacă am tehnică. Mama a aflat după două săptămâni şi nu m-a mai lasat. Antrenorul a venit după mine acasă, i-a spus: “Las-o că la 14 ani va ieşi campioană europea-nă”. Şi aşa a fost.
– Ai putea să estimezi, cumulat, câte tone ai ridicat până acum?
– Nu ştiu, nu am cum, dar săptămânal sunt cam 15 tone. În jur de 5-6 ore pe zi.
– La haltere contează numai forţa fizică sau şi cea psihică?
– Este vorba de un tot. Îţi trebuie şi forţă, şi tehnică şi un pic de talent.
– În acest sport, care sunt riscurile pentru o femeie?
– Riscurile sunt foarte mari. Ferească Dumnezeu să te accidentezi, dar dacă vrei poţi să faci şi copii. De exemplu, Mărioara Munteanu, o mare halterofilă a făcut o fe-tiţă extraordinară şi multe fete de la haltere au copii.
– Dar timp pentru viaţă personală ai? Prietenul tău ce zice?
– Ce să zică, mă înţelege, a fost şi el halterofil şi ştie cum e. Nu ne-am mai văzut de trei luni, nu avem timp pentru viaţa personală. După Olimpiadă o să am o va-canţă.
