Nu-mi vine să-mi cred ochilor și nu încetez să mă minunez, pe zi trece, din ce în ce mai tare, când văd ce se întâmplă în țara asta. Și mă întreb: cât de întinsă este această pecingine a corupției, în România? Pentru că, după ce l-am considerat, o vreme, campionul luptei anticorupție, Băsescu a fost dat jos de pe piedestalul pe care, naiv, i-l ridicasem, de înșiși membrii familiei sale. Fratele său, Mircea, a dat o lovitură ucigătoare credibilității primului om din stat și familiei sale. Chiar dacă încerci să te scuzi că „rudele ți le dă Dumnezeu”, nu se poate ca tu, președintele României, să nu fii mânjit de faptele netrebnice ale fratelui tău. Chiar să nu ai habar despre ce învârt rudele tale? Ce să mai creadă omul de rând? În mod previzibil, își zice că dacă și familia președintelui stă cu corupția la masă, el ce cusur are? Păi dacă toți fură, eu sunt mai fraier?
Pe de altă parte, eu nu pot să-mi închipui cât de lacom și nesătul de bani poți să fii, ca să te înhăitezi cu unul de teapa lui Bercea Mondial? Să-i botezi copilul să te vizitezi reciproc și, mai mult ca sigur, să învârți împreună cu el tot felul de afaceri cu iz mafiot, bazându-te, aș zice eu, pe o „prelungire” a imunității fratelui tău? Dar, cel mai grav, este că toată această afacere zguduie, din temelii, stabilitatea statului român, în primul rând, din cauza afirmațiilor Mondialului, conform cărora, două reprezentate de bază ale Justiției ar fi primit mită 2 milioane de euro ca să-l scape pe interlop. Afirmațiile, chiar dacă nu sunt deloc credibile, tot aruncă o umbră asupra sistemului judiciar din România. Pentru că, ce-și zice românul, bolnav de scenarită? Nu iese fum fără foc! Tot în acest context se înscrie și demersul lui Călin Popescu Tăriceanu, acela de a iniția o declarație politică a Parlamentului, care să-l determine pe Băsescu să-și dea demisia de onoare. Dacă o face, va fi o ieșire cât se poate de tristă din scenă a unui jucător care a marcat, profund, viața românilor, în ultimii 10 ani. Dar, după cum îl cunosc pe Băsescu, este exclus că își va da demisia.
E drept, Tăriceanu are multe polițe de plătit locatarului de la Cotroceni. Eu însumi l-am apreciat că i-a ținut piept „distrugătorului” Băsescu. Pe de altă parte, însă, cred că lui Tăriceanu nu i-ar displace să se joace de-a președintele, chiar și interimar, până la alegerile din noiembrie…
Toată această tărășenie îmi lasă un gust amar și-mi adâncește disperarea că mi-a fost dat să trăiesc asemenea vremuri. Nu mi-aș fi putut închipui că România va ajunge aici, că românii vor ajunge să fie bolnavi de o boală cronică, după cum se pare, incurabilă: corupția. Repet, România, în toată ființa ei, este bolnavă și nu întrezăresc, deocamdată, vreo șansă de însănătoșire. Păcat, de sângele vărsat! În decembrie ’89.