Sufletul omului a fost creat de Dumnezeu odată cu trupul, iar păcatul a apărut după creația trupului. Ființa umană s-a alterat când Adam a încălcat porunca ce i-a fost dată în Paradis. De atunci, fiecare om se naște cu înclinația spre păcat și suferă de multe boli.
Nu doar trupul omului este mistuit de boli, ci și sufletul. Iar dacă tehnologia modernă, de care dispunem astăzi, ne ajută să depistăm cu ușurință suferințele fizice și să le tratăm cu succes, bolile sufletești sunt mult mai greu de vindecat. Căci ele sunt apăsările păcatelor noastre și se răspândesc ca o gangrenă, distrugându-ne sufletele și alungând de la noi tot harul divin. “Cel care este Viața nu poate sălășlui unde este boală și moartea sufletului. Toate aceste păcate și boli ale sufletului sunt determinante și pentru starea sănătății fizice. Nu de puține ori, suntem părtași păcatului, iar după aceea, la o scurtă perioadă de timp, simțim și apăsarea fizică. Dacă de multe ori nu resimțim o durere fizică după ce păcătuim, de foarte multe ori suntem extrem de tulburați, agitați, nu ne găsim liniștea, nu dormim bine, nu mai avem poftă de mâncare, într-un cuvânt, nu avem chef de nimic”, după cum mărturisesc duhovnicii, doctorii sufletelor noastre.
Boala, calea spre mântuirea noastră
Și totuși, de ce îngăduie Dumnezeu să suferim? Pentru că bolile ne supun la chinuri mari, dar sunt răsplata gândurilor și faptelor noastre nelegiuite. Suferințele vin ca o pedeapsă peste noi, pentru păcatele înfăptuite. Dar reprezintă calea cea mai sigură spre mântuirea noastră. O cale strâmtă și greu de străbătut, dar care ne poartă pașii către lumină, pace, liniște, iubire și, mai presus de toate, către viața veșnică. Așadar, trebuie să ne acceptăm suferințele de toate felurile, să le răbdăm cu smerenie, oricât de grele ar fi ele și să trăim cu dragoste de Dumnezeu ca să ne purificăm, să ne curățim sufletele și să fim izbăviți de păcate. Doar așa vom ajunge, într-o bună zi, să trăim liniștiți, să ne bucurăm până și de lucrurile mărunte, să atingem idealul de a fi fericiți. Să luăm aminte de la Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a jertfit pe cruce. El a suferit în deplină ascultare, a acceptat suferința și moartea fizică, pentru mântuirea noastră.
“Hristos e un medic milos”
Acolo unde se oprește știința, salvarea bolnavului stă în mâinile Bunului Dumnezeu, îmi spunea recent, un reputat medic. Nimic mai adevărat. Mărturie stau numeroasele cazuri grave de cancere și alte boli netratabile, cărora specialiștii nu le mai dădeau nicio șansă și în care bolnavii s-au însănătoșit miraculos. Dar, pentru acești pacienți Biserica nu a fost asul din mânecă. Ei au apelat la ajutorul preoților și au învățat să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, cu mult timp înainte. Credința dreaptă în cuvântul lui Hristos și iubirea pentru divinitate le-au adus, apoi, vindecarea. Căci, “Domnul Hristos este și astăzi, același medic milos, ca și atunci când era pe pământ. În El e balsam de vindecare, pentru orice boală, și putere de vindecare pentru orice slăbiciune” – (Divina Vindecare, p. 225,226). Preotul trebuie să fie cel dintâi doctor al omenirii. Și, odată cu el, rugăciunea rostită din adâncul inimii. Să nu uităm că “suntem părtașii păcatului” și chiar dacă nu conștientizăm în permanență acest lucru, mai devreme sau mai târziu vom resimți din plin tulburările fizice și zbuciumul sufletesc, ca efect al popriilor nelegiuiri. Doar fiind buni rugători, rugându-ne cu o credință neclintită, ne vom bucura de însănătoșirea trupului și sufletului.
Invocarea puterii lui Dumnezeu ne vindecă rănile
Rugăciunea înseamnă înălțarea minții și a inimii către Dumnezeu, fără pic de îndoială. “Rugăciunea, pe lângă calm și echilibru, produce o integrare a activității mintale, un fel de reconfortare a personalității, uneori chiar nașterea eroismului. Echilibrul cauzat de rugăciune devine puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav. (…) Contactul cu Dumnezeu imprimă în sufletul omului pacea, care apoi radiază din el și se difuzează pretutindeni. Acolo unde rugăciunea este aplicată în mod afectiv, se obține vindecarea, datorită invocării puterii lui Dumnezeu sau a Sfinților Săi. S-au vindecat, aproape instantaneu, bolnavi de diverse afecțiuni ca: lupus al feței, cancer, infecții renale, tuberculoză pulmonară. Efectul se produce aproape totdeauna în același chip. La început o mare durere, după aceea sentimentul de a fi vindecat, apoi, în câteva clipe, cel mult în câteva ore, simptomele bolii dispar, iar leziunile anatomice se repară”, după cum ne informează frumoasele și interesantele scrieri bisericești.
Rugăciune tămăduitoare
Doamne Dumnezeule, Tată ceresc,
Mă rog ca prin această încercare,
Să fiu mai aproape de Tine,
Știu că Tu vei fi mângâierea și puterea Mea.
Tu ești pe deplin conștient,
De luptele pe care le experimentez,
Tu îmi cunoști durerea și disperarea,
Îmi știi dorința inimii mele,
De a fi vindecat de această boală.
Te rog, acum, pune peste mine atingerea Ta vindecătoare.
Amin!