Au trecut, iată, 97 de ani de la istoricul act al Reîntregirii Neamului Românesc și se pune, firesc, întrebarea cât de uniți sunt, astăzi, românii? Mai au ei capacitatea înaintașilor lor de a duce la bun sfârșit speranțele nației, mai sunt ei capabili de fapte mărețe, de o mobilizare națională pentru a înfăptui visele unui popor greu încercat de-a lungul istoriei? Dacă privești bine împrejurul tău, începi să te îndoiești de energiile și voința neamului românesc. În ultimii 25 de ani, românii au fost mai dezbinați ca oricând. Dincolo de vorbele sforăitoare, încărcate de o emoție ipocrită și fariseică, spuse cu ocazia Zilei Naționale, în care toți își dau ochii peste cap când vorbesc de unitatea românilor, realitatea arată că, de fapt, această mult clamată unitate scârțâie binișor. Din când în când, puși în fața unor evenimente tragice (vezi clubul Colectiv) românii se trezesc pentru un timp și-și aduc aminte de solidaritate și de idealuri comune. Dar, în restul timpului, principiul care îi guvernează este notoriul „Să moară și capra vecinului”. Societatea românească este, în zilelele noastre profund dihotomizată. În ultimele două decenii și jumătate, a apărut o pătură de profitori care a spoliat cu nerușinare bogățiile României, o pătură formată din indivizi corupți până-n măduva oaselor, care au practicat jaful la drumul mare fără să se gândească la semenii lor, tot români, ca și ei. Astfel, au apărut două Românii. Una a lor, a celor care s-au îmbubat pe spinarea oamenilor cinstiți și una a noastră, a „fraierilor” care au crezut în idealuri, în ideea de dreptate, de muncă cinstită, de solidaritate socială între toți românii. Unde am fi ajuns, sau ce am fi devenit dacă, în 2007, nu am mai fi trecut printr-o altă unire, cea cu Europa? N-am nicio îndoială că, fără aderarea la UE, România ar fi arătat ca o țară bananieră, sau ca o dictatură ca cea a lui Lukașenko, din Belarus. Aderarea ne-a silit să respectăm anumite reguli ale jocului care, până atunci, erau încălcate, într-o veselie, de pletora de politicieni corupți care au tras în jos România. Nu cred că mai trebuie să amintesc „violurile” la care a fost supusă democrația în țara noastră… Dar, iată, cu chiu cu vai, ne-am mai pus pe picioare, la presiunile partenerilor noștri strategici și din Uniune. Dar, nu ne‑am revenit complet. Virusul corupției se ascunde, latent, în ființa neamului românesc și abia așteaptă să o atace nemilos. Societatea românească este polarizată, este fărâmițată de interese obscure și deloc benefice pentru țară. Multe regiuni ale țării și, implicit, mulți români se zbat în sărăcie. Au fost distruse multe lucruri bune și acum tragem ponoasele. Cu mintea cea de pe urmă, încercăm acum să realizăm ceea ce am tot auzit în ultimii 25 de ani – Schimbarea. Un cuvânt care s-a demonetizat de prea îndelunga lui folosire demagogică. Schimbarea nu o fac politicienii. Schimbarea vine din interiorul fiecărui individ în parte. Acolo trebuie să se petreacă marea revoluție, nu în exterior, prin schimbarea unor forme fără fond, care nu pot fi viabile. În acel moment, poate, se va putea produce o altă mare unire: a celor două Românii, curățate de tot răul de până acum…
