“Iertarea este economia inimii… iertarea ne salvează de la cheltuielile mâniei, costurile urii și risipa spiritului” spunea, în secolul XVII, o scriitoare a Angliei (Hannah More). Îndrăznesc să spun însă, că iertarea este mult mai mult decât atât. 

Preot Cristian Burcea, Protopopul Protopopiatului de Ilfov Nord     

Iertarea este însăși iubirea supremă și necon­diționată a aproapelui nos­tru, indiferent dacă ne este rudă, prieten sau dușman, străin sau cunoscut. A ierta înseamnă a iubi necondiționat, a înțelege și a ne ruga, atât pentru cei ce ne fac bine dar, mai ales, pentru cei care nu ne fac bine. A ierta înseamnă a trăi în pace cu noi înșine și cu Dumnezeu. Dacă reușim să iertăm, reușim să trăim în iubire și, într-adevăr, sufletul nostru nu se va risipi ci va spori întru faptele cele bune. Pilde de iertare găsim la tot pasul. De ­mici învățăm din povești cât de important este să iertăm. Când creștem, deși inocența copilăriei s-a ascuns în cotloanele pierdute ale sufletului nostru, încă mai iertăm, dar din rațiuni diferite: din iubire, din frica de singurătate, din dorința de a arăta că noi suntem mai  buni. 

Iubirea pură este adevărata măsură a iertării 

Adevărata măsura a iertării, însă, nu trebuie să aibă altă motivație decât iubirea. A ierta fără iubire pură și necondiționată echivalează cu proverbul nostru românesc: “iert dar nu uit”. Ori aceasta nu este o iertare adevărată, mai degraba un compromis pe care alegem să îl facem pentru a dobândi paravanul propriilor noastre greșeli față de cei din jurul nostru. Să nu uităm, însă, ori de câte ori ne este greu să iertăm, când supărarea, ura sau dorința de răzbunare ne cuprind, care este plata pe care o primim pentru puterea, capacitatea noastră de a ierta. Iertând vom fi iertați de Bunul Dumnezeu, vom fi răsplătiți cu Dragostea și Bunătatea Sa față de noi. Vom primi minunate daruri în această viață și mai ales, vom fi mântuiți pentru Viața Veșnică. “Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31). Iată ceea ce toți comentatorii Noului Testament au numit “Legea de aur a moralei creștine”.

Dragostea ta îl bucură pe cel ce te iubește 

“Cu ce măsură veți măsura, cu aceea se va măsura vouă” 

(Matei 7, 2).

Iisus a iertat și L-a rugat chiar pe Tatăl să nu se răzbune: “Iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 24), iar Sfântul Pavel ne îndeamnă: “Să avem și noi gândirea lui Hristos (I Cor. 2, 16). 

Dragostea ta îl bucură pe cel ce te iubește, dar acela crede că i se cuvine, pe când dragostea care ar răsplăti vrăjmășia, ar pune altfel problema. Cel pe care-l iubești când te urăște, nu te va putea urî mai mult și, încetul cu încetul, își va modifica și el sentimentele. Cel puțin când avem în vedere oameni normali. Așa că dreptatea e de partea Mântuitorului și a poruncii Sale, cu adevărat noi. Chemarea la desăvârșire și la sfințenie nu e ușor de împlinit. E mult mai comodă mediocritatea. Unii confundă mediocritatea cu “calea de mijloc”, cea recomandată de sfinții trăitori ai virtuților creștine. Sunt lucruri total diferite. “Calea de mijloc” e evitarea exceselor care ne pot face rău. De pildă, evitarea postului excesiv care ar duce la îmbolnăvirea trupului și la mândrie, adică la îmbolnăvirea și a sufletului. Tot un exces care ar face rău ar fi eliminarea totală a postului, care ar duce la îmbuibare și lenevire, rău pentru trup și rău pentru suflet. A fi pe calea de mijloc, e a fi pe calea înțelepciunii, a echilibrului, a bunului simț. Cel modest se mulțumește cu ce are și știe că ce nu are, nici nu i-ar trebui de fapt. Mediocrul nu are personalitate. De aceea nici nu știe că ar mai putea crește. El nu pricepe nici chemarea la sfințenie, nici îndemnul la desăvârșire. Mediocrul nu are ambiții, nici măcar în sensul cel rău, de cel bun să nu mai vorbim. 

Roagă-te pentru cei ce te nedreptățesc!  

Iisus a zis: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții, precum V-am iubit și Eu pe voi” (Ioan 13, 34). Dar de ce era porunca aceasta nouă? Era nouă fiindcă în Vechiul Testament nu era tot așa. Mântuitorul Însuși precizează: “Ați auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău” (Matei 5, 43). Mântuitorul face un pas mai departe decât preceptul din Vechiul Testament, ridicându-l cu o treaptă mai sus, căci zice: nu numai să iubiți pe cei ce vă iubesc, dar “să iubiți chiar pe vrăjmașii voștri, să binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, să faceți bine celor ce vă urăsc, și să vă rugați pentru cei ce vă nedreptățesc și vă prigonesc” (Matei 5, 44).

Trebuie să recunoaș­tem că nu e un sfat ușor de urmat, și că ne pune la mare încercare. Teoretic, îl înțelegem și chiar îl admitem, dar când e vorba de pus în practică ni se pare, dacă nu imposibil, cel puțin nedrept. Să nu luăm lucrurile în ușor și să nu trecem pe lângă acestea ca și cum ar fi bine, dar nu pentru noi. Suntem aici în fața unui: ori-ori! Ori facem precum ne învață Iisus, și suntem creștini, ori nu facem, și nu suntem creștini.

Cum să găsești în tine puterea de a ierta? 

În această societate a secolului XXI, a întoarce și celălalt obraz va fi interpretat de cei mai mulți  ca un act  prostie, de lașitate. Însă tocmai aceasta este minunata soluție: să nu ne umplem sufletul cu ghimpii urii, ai durerii și ai supărării ci, în loc să ripostăm, să tăcem gândindu-ne ce păcate și greșeli dorim să ne fie iertate nouă de Dumnezeu. Și să știm că, în chip tainic, pentru fiecare faptă pe care o iertăm și noi suntem iertați de faptele noastre cele rele. Și, odată ce am pornit pe acest drum al iertării, vom vedea cum pacea și iubirea ne vor învălui. Nu vom mai avea motive de supărare și vom învăța să trăim cu adevărat. Să trăim iubind și mulțumind pentru bunătatea și dragostea cu care am fost lăsați pe acest Pământ. Așa cum spunea și Părintele Paisie Aghioritul “Dreptatea lui Dumnezeu este dragostea, îndelunga-răbdare. Nu are nicio legătură cu dreptatea omenească”. Această dreptate a lui  Dumnezeu vă îndemn să o avem cu toții și să Îl rugăm cât de des putem, “să ne ierte nouă greșalele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”.