In memoriam Colectiv…
A trecut un an de când, în seara fatidică de 30 octombrie 2015, flăcările unui incendiu devastator, au “înghiţit” zeci de tineri care se distrau în Clubul Colectiv din inima Capitalei. Artişti, fotografi, olimpici, studenţi români şi străini, în total, 64 de persoane au pierit în foc. Unii pe loc, alţii, pe când se aflau la tratament, în spitale din străinătate. Tot atunci, alţi peste 160 de tineri au suferit răni în urma arsurilor. La un an de la incident, aducem şi noi, în felul nostru, un omagiu răniţilor şi familiilor îndoliate. Cu sprijinul părintelui diacon Alexandru Negoiţă, încercăm în cele ce urmează să înţelegem mai bine de ce a avut loc această nenorocire care a îndoliat o ţară-ntreagă şi ce putem face pentru a evita, pe cât posibil, repetarea unei tragedii asemănătoare. (I.C.)
În contextul mai larg al tragediei din Clubul Colectiv, conexiunile dintre Halloween, piesele interpretate și atmosfera specifică unor concerte de gen, permisivitatea răului în lume, aproape că au venit de la sine. Primele atacuri au venit din partea celor care nu par să fi fost prea sensibilizaţi de ceea ce s-a întâmplat. Au invocat mânia divină ca unică cauză pentru ceva ce nu ar fi fost deloc un accident. Speculaţiile, conspiraţiile, ipotezele cu miză religioasă și-au făcut loc ușor în cursa identificării potenţialilor vinovaţi.
„Moartea a venit ca în Sodoma şi Gomora”
S-a conturat, astfel, o formă de nebuloasă spiritual metafizică de care responsabili ar fi fost, în egală măsură, atât diavolul, cât și Dumnezeu. Pare ciudată această asociere, însă, în opinia unora, diavolul a fost prezent în rol de primadonă, adulat cu mult patos de cei aflaţi acolo. Lui Dumnezeu nu I-a mai rămas decât să răspundă provocării: „Moartea invocată de Halloween a venit, îngrozitoare, cu foc, fum și pucioasă, ca în Sodoma și Gomora”. În timp ce lacrimi sunt încă neșterse, această percepţie face furori pe paginile de socializare. În schimb, ceilalţi, îndureraţi și mai puţin preocupaţi de întrebări metafizice, au răspuns prin mesaje pline de frustrare, înclinând balanţa spre un Dumnezeu prezent în mijlocul tragediei, sub forma solidarităţii. Dumnezeu nu se măsoară în plete şi muzica ascultată, se măsoară în actele unor oameni. Ei au fost oamenii cu chip „demonic“ şi suflet dumnezeiesc, susţine o jurnalistă. Este vorba de cei care și-au sacrificat vieţile pentru a-i salva pe alţii din flăcări.
De ce?
O tragedie și două perspective antagonice. De ce? Fiindcă pentru unii Dumnezeu este selectiv și arbitrar. Singurii iubitori de muzică rock care meritau să fie pedepsiţi erau tocmai cei din clubul bucureștean? Acest gen de interpretare a unor tragedii este, de fapt, destul de comună. De regulă, este relativ simplu ca în spatele unei catastrofe să fie decriptată „mânia lui Dumnezeu”, mai ales atunci când nu este agreat stilul de viaţă al victimelor. Pe de altă parte, pentru alţii, Dumnezeu (sau Providenţa) este mai degrabă un principiu decât o forţă personalizată. De aici și ușurinţa cu care poate fi invocat Dumnezeu, în ciuda unor atitudini, evenimente sau comportamente cel puţin problematice. Și de o parte, și de cealaltă intervin vicii de logică sau de percepţie, care pot fi scuzabile în situaţii tensionate precum cele încă în derulare. Însă tipare de gândire de acest gen constituie deja norme care coordonează existenţa umană.
Şi nu e singura. Multe alte tragedii au îndoliat România
Nu este deloc greu de arătat cu degetul. Și mai ușoară este inculparea victimelor. Însă, dacă în spatele oricărui incendiu se poate ghici o răzbunare divină, atunci ce s-ar putea spune de situaţia din anul 1930, atunci când o bisericuţă din lemn din Costeşti, judeţul Argeş, a ars din temelii în timpul unei slujbe din pragul Paștelui? „Au murit toţi, 116 copii, tot tineretul satului”, a relatat unul dintre supravieţuitori. Sau cum se poate explica o situaţie mult mai recentă, atunci când într-o biserică mai mulţi enoriași au fost trăzniţi tocmai când se aflau la rugăciune? Printre ei erau și copii. Lista unor situaţii similare este deschisă, fapt care nu face decât să arate complexitatea unor probleme de această natură.
Distrugerile şi pierderile omeneşti nu pot fi atribuite lui Dumnezeu
Viaţa nu poate fi percepută doar în culori de alb și negru. Intervine în ecuaţie și omul, cu deciziile lui, cu erorile, percepţiile și liberul său arbitru. Distrugerile şi pierderile de vieţi omeneşti nu pot avea întotdeauna o cauză clară şi, mai ales, nu pot fi atribuite lui Dumnezeu. Nu este nimeni beneficiarul unei revelaţii divine, ca să pretindă că posedă cheia modului în care își pune Dumnezeu amprenta asupra unui eveniment tragic.
Haideţi să nu ne mai îndoim de existenţa divină! Viaţa duhovnicească ne protejează de orice rău
Nu trebuie să ne îndoim nicio clipă de existența și prezența lui Dumnezeu în viața noastră, iar momentele grele, să le consideram încercări pe care Dumnezeu le pune înaintea noastră în chip pedagogic, nu spre a ne pedepsi, ci pentru a restabili legătura harică cu El. O astfel de suferinţă în viaţa duhovnicească, n-ar exista. Dumnezeu să-i ierte pe toți cei care au plecat mult prea devreme dintre noi în tragicul incident!
Pr. diac. Alexandru Gabriel Negoiță /
Parohia Chiajna
