Ștefan cel Mare, sfântul de care avem nevoie și astăzi

La mai bine de cinci veacuri de la trecerea sa la cele veșnice, figura domnitorului dăinuie în cărțile de istorie și în sufletul credincios al poporului român, ca un simbol al dreptății, al rugăciunii și al jertfei pentru credință și neam. În acele zile în care lumea se afla sub presiunea continuă a expansiunii otomane, Ștefan cel Mare s-a dovedit un conducător viteaz. Și mai mult decât atât. Era un domnitor închinător, un rugător adânc, care și-a înțeles misiunea de apărător al creștinătății cu aceeași conștiință cu care și-a înțeles rolul de părinte al poporului său. Nu întâmplător, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, îl numea ”un român credincios și rugător”, evidențiind evlavia sa profundă și faptele sale pline de lumină. ”A ajutat mulți oameni săraci, împroprietărind pe cei săraci dar viteji în războaie și a fost un om drept și milostiv. Dar, în mod deosebit, se ruga mult. Purta pe câmpul de luptă icoana triptic (…) și Sfânta Cruce. A fost un domnitor foarte credincios, care l-a avut duhovnic și sfătuitor pe Sfântul Daniil Sihastrul. De aceea, Biserica, în 1992, i-a trecut pe amândoi în calendar în aceeași ședință de lucru a Sfântului Sinod”, a spus Preafericirea Sa, conform Basilica.ro.

Apropierea sa de Dum­nezeu s-a concretizat atât în viața personală, cât și în misiunea sa domnească. A fost un mare ctitor de lăcașuri sfinte, ridicând 44 de biserici și mănăstiri, multe dintre ele în semn de recunoștință pentru izbânzile obținute cu ajutorul lui Dumnezeu. Acestea au fost simboluri de slavă, și adevărate altare de rugăciune pentru sufletul neamului. Printre ele strălucesc două bijuterii ale Ortodoxiei românești: Mănăstirea Putna, pe care Mihai Eminescu a numit-o ”Ierusalimul neamului românesc”, și Mănăstirea Voroneț, celebră în toată lumea drept ”Capela Sixtină a Estului”. Aici, credința și cultura românească ­s-au împletit ­într-o armonie unică, dăinuind peste veacuri ca mărturii ale unei epoci sfinte și vrednice. Voievodul a fost un strateg desăvârșit și un conducător luminat de har divin. Se poate spune că el nu a condus numai cu spada, ci și cu rugăciunea. Sfântul Daniil Sihastrul, duhovnicul său, l-a îndrumat cu înțelepciune pe drumul jertfei și al sfințeniei. În vremuri tulburi, în care hotarele țării erau asaltate din toate părțile, Ștefan s-a rugat, a postit și a ridicat biserici, înțelegând că o țară nu se apără numai cu arme, ci mai ales cu credință.

Canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992, în aceeași ședință sinodală cu Daniil Sihastrul, Ștefan cel Mare a fost recunoscut ca sfânt pentru faptele sale de eroism, dar și pentru întreaga sa viață închinată lui Dumnezeu și neamului. În el s-au întrupat virtuțile creștine, dreptatea, milostenia, evlavia, curajul și răbdarea în suferință. Astăzi, în aceste vremuri în care reperele par a se risipi, chipul său veghează ca o candelă nestinsă din paginile istoriei și din icoanele sfinte. Sfântul Ștefan cel Mare este un personaj istoric și o prezență vie în conștiința poporului român, un model de conducător cu frică de Dumnezeu, un părinte al neamului care și-a iubit țara cu iubirea celui ce o vede ca dar dumnezeiesc. În ziua cinstirii sale, să ne amintim de cuvintele Sfintei Scripturi: ”Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia/ Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor” (Matei 5, 4.10). Acestea par scrise pentru cel care, în umilință și putere deopotrivă, a fost și rămâne Voievodul cel Mare și Sfânt. În zilele noastre, când confuzia valorilor și slăbirea credinței se resimt tot mai mult, chipul și rugăciunea către Sfântul Ștefan cel Mare devin un sprijin și un îndemn. El nu este numai un simbol al trecutului, ci un model prezent de statornicie, de rugăciune, de luptă pentru Adevăr și pentru Biserică.