Mulți spun că, în zilele care au urmat tragediei de la Clubul Colectiv, în România a avut loc o revoluție pașnică. Că voința „maselor populare” ieșite în stradă să-și manifeste nemulțumirea, disprețul și indignarea față de clasa politică care, timp de 2 decenii și jumătate, și-a bătut joc de români și de democrație, i-a determinat pe cei aflați la guvernare să-și dea demisia. Că, în ceasul al 12-lea, tinerii s-au trezit din amorțeala și nepăsarea manifestate de-a lungul anilor și au realizat că au datoria să se implice în viața cetății, pentru că altfel, viitorul lor riscă să se transforme în praf și pulbere. În mare, așa s-a întâmplat. Tinerii ieșiți atunci în stradă au cerut ca românii să nu mai fie conduși de partide. Să nu mai existe politicieni, ci doar specialiști competenți și onești, care să conducă treburile țării cu profesionalism. Și, mai ales, care să nu fure! Pentru că, nu-i așa, asta este imaginea clasei politice, după 25 de ani de la Revoluția din decembrie ’89: o șleahtă de escroci și bandiți, de incompetenți și mincinoși, preocupați doar de interesul personal și disprețuitori față de fraierii care le-au dat voturile, o dată la patru ani. Și nu putem spune că nu au dreptate. Dar, se pun mai multe întrebări. Se poate, într-o democrație autentică, să nu existe clasă politică, politicieni și partide? Poate fi un stat condus doar de tehnocrați, cuvânt devenit chinuitor de obsedant, în ultima perioadă? Și, mai ales, este Strada capabilă să conducă un stat democratic? Răspunsul este categoric: NU! Cel puțin în accepția contemporană a noțiunii de stat democratic și de democrație. Pentru că, de fapt, ce este strada? Este o masă amorfă agregată conjunctural, formată din indivizi pe care îi unește, în conglomerarea lor, un interes, o necesitate, o dorință sau o nemulțumire generată de o stare de fapt punctuală. Nu spun că acești oameni nu au dreptate. Reacția lor gregară este, de cele mai multe ori, îndreptățită. Dar, din păcate, această ieșire în stradă nu este o soluție pe termen lung. Coagularea de moment dispare în scurt timp, deoarece masa de indivizi nu are liantul unei ideologii clare, al unei forme coerente de organizare, care să ducă la impunerea cerințelor acestora. Iar lucrul acesta s-a văzut foarte clar, după două-trei zile de manifestații, când vocile din stradă începuseră să aibe revendicări care mai de care mai absurde, mai fanteziste, mai dezlânate sau de-a dreptul aiuristice. Așadar, concluzia este limpede: Strada nu poate deveni o instituție a unui stat democratic. Dar, rolul său nu trebuie minimalizat sau subestimat. Strada reprezintă un factor de putere important într-o democrație, menit să amendeze și să provoace corecții usturătoare, în cazul derapajelor clasei politice. De aceea, cei care bat monedă pe ideea că nu avem nevoie de partide, greșesc profund. Partidele sunt cele care coagulează indivizii în entități mânate de interese comune, la nivel național. O dictatură a străzii nu poate genera decât haos și anarhie. Datoria indivizilor care ajung să se manifeste în stradă împotriva unei Puteri care a încălcat regulile jocului democratic este să cugete bine atunci când vâră un buletin de vot în urnă. Dar mai ales să părăsească expectativa și fatalismul cu iz mioritic, să meargă la vot și să-i aleagă cu atenție pe cei care vor să îi conducă. Iar dacă nu există oameni care să corespundă criteriilor lor, să ia taurul de coarne și să se implice în jocul democratic.
