Numai faptele ne fac să cunoaștem ceea ce suntem cu adevărat

Cuplul Ţicău – Mantale și cazul Tâncăbești

Cum adică, ce să mai facă, procurorul Daniel Ţicău? Soţul Mioarei Mantale. Tace. Ca tot omul, bine, mersi. În general, lucrul ăsta e de bine. Când tace “ca civil particular”, procurorul e un om ca oricare. Însă, când un meseriaş ca el, ar tăcea în exerciţiul funcţiunii lui profesionale, aplicată cu tine, e de rău! Te aşteaptă momente grele. Cel puţin până ajungi în faţa judecătorului. Că după aia, urmează vremuri negre, e o altă poveste. 

Mai există şi vestita situaţie românească, aceea când “nu le faci, pe cât le tragi”. Asta e partea cunoscută în lume, ca un cal breaz. Când procurorul “X” a avut “o treabă”. Iar judecătorul, tot aia. De asta, statul nostru plăteşte bani grei celor nedreptăţiţi, ca despăgubiri pentru sentinţele smintite ale funcţionarilor lui. Bieţii condamnaţi! 

Chestiunea

Cum şi-au dobândit procurorul Daniel Ţicău şi Mioara Mantale proprietăţile (pământ şi casă) pe malul Lacului Tâncăbeşti? Legal sau nu?  

Cum adică de ce întreb? Pentru că acolo nu era un tăpşan, aşa, pierdut undeva, pe planetă. E o zonă de protecţie legală, insist, legală a lacurilor. A unei „Fabrici de peşte”. Adică o firmă de producţie, de care se ocupă cineva, pe lumea asta. Şi care are angajamente băneşti de onorat, o treabă de făcut, toate cu răspunderea la fel de legală a unei afaceri, la lumina zilei.

Dar pentru cuplul Ţicău-Mantale astea sunt detalii rău înţelese de fraţii Parfene, administratorii pentru 49 de ani ai unui business prost plasat. 

Da’ pe Calea Victoriei, ce-ar avea?  

Adică de ce nu şi-ar muta în altă parte tot calabalâcul aferent: casă, acareturi, copii, neveste? Iar investiţiile, de milioane de euro, pentru care trudesc de zeci de ani, la fel. Cum unde? Păi, oriunde frate, că mai sunt atâtea locuri în ţara asta frumoasă şi liberă?  

Să-şi vadă de viaţa lor, în altă parte! Iar apare cuvântul ăla, unde? Păi asta e treaba lui Ţicău? Sau a distinsei Mantale? 

N-au ei altele pe cap, ca tot omul? Doar dacă insistaţi, el, numai ca un bun vecin – desigur temporar – de pe malul celălalt al Tâncăbeştiului, le-ar da nişte direcţii de acţiune, nişte sugestii. Că nu se face să laşi omul la nevoie, distrus de disperare. 

Iată: pe Calea Griviţei, de exemplu, lângă Gara de Nord, nu le-ar conveni? Să facă acolo piscicultură! Trafic, trafic, trenuri, trenuri, lume peste lume. O fi greu, nu zic, dar măcar au încercat? A, nu vor? Câtă lipsă de omenie pe fraţii Parfene şi pe toţi nebunii de pescari. Păi să se zbată cumva! Să încheie pentru acolo un contract cu Administraţia Naţională a Apelor! Ce, acolo nu plouă? Sau în Drumul Taberei, ori la Crângaşi. Domnule, de ne-nţeles aşa ceva! Moare lumea, din cauză de Tâncăbeşti? 

Când tace Ţicău, eu zic că le şi face

Asta e când pâşa, pâşa, pe furiş, funcţionarului puterii în stat, nu i-ar prea conveni să deschidă gura. Până când? Păi, până mai face el ceva, o mişcare “isteaţă”, ca să se acopere niţel, când e dat în fapt. Ar fi al treilea sortiment de tăcere. 

Ce aiureală pe nesimţiţii ăştia de la ziare, care îi cer să şi aplice exerciţiul obligaţiei cetăţeneşti, de a respecta legea? Chiar în cazul lui? E, asta-i bună! Fugiţi d-aici! Iar până îi iese lui şmenul programat, îşi ia un aer snob şi superior. În realitate, sare peste lege, că el e oricum, deasupra ei. Iar ca funcţionar public, plătit din banii noştri, tot nu catadixeşte să-şi piardă vremea cu răspunsuri care îi omoară timpul. 

Faza combinată a…”tăcerii”

Asta e cumva o lipitură provizorie. Sau legată cu un nod, strâns slab. E amestecul tăcerii îndelungi, întreruptă rar, cu răspunsuri în doi peri. Sau în dodii. Că e acelaşi lucru. Adică de fiţe. Fără substanţă. Chipurile, el e onest: oferă toată deschiderea bunăvoinţei personale. Acceptă strategic “dialogul”, de fapt, cu un singur interes. Ăla cu care să te evalueze, dacă eşti de partea lui, ori – varianta “b” – cât de periculos poţi fi, sau ce-ai putea să  pui la cale?  

Tot fără rezultate de rezolvare. Normal, că n-a înnebunit lumea, să se arate el cu cartea pe faţă. Dar vorbeşte. Sau scrie. E o altă tactică. Şi mi s-a adresat chiar el, maestrul. El, venit din lumea bună a Occidentului. Acolo unde stă de ani buni, la Consiliul Europei. Trimis de baştanul nostru de stat naţional. Şi liber. 

Aşadar, aflaţi ce gânduri şi vorbe trimite el spre reporterul, altminteri cam obraznic: “Dacă după o convorbire de 76 de minute, cred eu destul de consistentă, cu privire la modul în care am dobândit proprietatea şi natura litigiului aflat pe rolul unei instanţe de judecată (alte două dosare au fost deja soluţionate), acestea sunt concluziile dumneavoastră, consider că dialogul nostru reprezintă un timp pierdut pentru mine”. 

Aţi înţeles mişcarea? 

Ce să asculţi vorbe, când vezi fapte?

Asta ar fi o a treia fază. Când scrie că: “Alte două dosare (ale acestei cauze, n.n.) au fost deja soluţionate”. 

Cum care e cauza în justiţie? Păi fraţii Parfene s-au apucat, aiurea-n tramvai, să-l dea în judecată pentru că nu-şi pot continua afacerea şi pierd muncă şi bani. Cu atât mai mult cu cât, repet – ca şi în episoadele anterioare ale acestei anchete – îi arătaseră că dacă încalcă zona de protecţie a lacului şi trece, nelegal, cu proprietatea până-n apă, nu există altă soluţie decât o hotărâre judecătorească. Punct. Păi ce să facă ei altceva? Să-l ia cu bâte sau pistoale? 

Şi Daniel Ţicău, ca să dea bine la ziar, la opinia asta nătăntol de publică, zice că ar fi câştigat în „două dosare”. La procesul în care a fost reclamat. 

Dar chestia asta e o şmecherie ieftină, pe care… na că m-am luat cu indignarea cetăţeneasco-profesională şi nu mai am spaţiu s-o dezvolt. 

Dar nu-i nimic, mai avem episoade coapte, gata de scos la lumină. 

Promit! Promit că va fi în episodul următor. Chiar mai documentat decât credeţi. Cu unele aspecte, chiar penale. Şi aici mă adresez mai ales cuplului Ţicău-Mantale. În special lor, pentru că, ştiu ei ce ştiu. 

(Va urma)