Dărăștii de Ilfov alcătuiesc o așezare mică, în care trăiesc vreo 3.000 de suflete, pitită undeva spre marginea județului. Numele ei, spun trăitorii locului, vine de la un cioban care se așezase pe aceste meleaguri și care avea un darac cu care scărmăna lâna oilor pe care le păstorea. Comuna de azi este, însă, vestită pentru cu totul altceva decât păstoritul miorițelor.
Articol apărut în nr. 349 al Jurnalului de Ilfov, ediția print
De cum ai călcat pe tărâmul dărăștenilor, află că ai ajuns în „Țara Usturoiului”! Nu este o denumire oficială, dar cum să-i spui altfel când, de sute de ani, localnicii de aici se îndeletnicesc cu cultivarea acestei plante pline de binefaceri, atât din punct de vedere culinar, cât și medicinal. E o trudă pe care oamenii din Dărăști și-o lasă drept moștenire de generații, o trudă din care-și duc traiul zilnic, de un noian de vreme. Ea începe de cum se desprimăvărează și se termină cândva, prin iarnă, când funiile bălaie precum cosițele codanelor, atârnând doldora de căpățâni dolofane, iau drumul piețelor, spre desfătarea iubitorilor de bucate bine alcătuite, din care usturoiul nu trebuie să lipsească nici în ruptul capului.
Lungul drum al usturoiului către rod
Auzisem de ceva vreme despre această îndeletnicire a oamenilor din Dărăști, dar tot amânam o vizită în care să-i cunosc pe dărăștenii care trăiesc din cultivarea usturoiului. Până la urmă, doar întâmplarea m-a făcut să aflu povestea acestora, care, așa cum spuneam, vine din vremuri demult apuse.
Era o dimineață minunată și blajină, de sfârșit de martie, când am trecut prin Dărăști spre comuna 1 Decembrie, unde mă purtau oarece sarcini redacționale. La ieșirea din localitate, pe drumul care duce spre comuna amintită, de‑o parte și de alta a drumului, mi-a atras atenția un furnicar de oameni, bărbați și femei, mai tineri sau mai bătrâni, care roboteau pe câmp. M‑am apropiat de cei care trebăluiau pe tarlalele proaspăt arate și discuite mărunt. Așa am văzut că se îndeletniceau cu plantarea cățeilor de usturoi în pământul afânat. Treabă migăloasă, de altfel, dar și istovitoare, pentru că trebuie să stai aplecat ore în șir pentru a înfige în pământ „boabele” de usturoi. Și nu oricum, ci cu partea dinspre rădăcină în pământ și vârful către cer, altfel nu sunt șanse să rodească.
Nu muncim, nu mâncăm!
Așa am intrat în vorbă cu familia Olteanu. Se aflau acolo nea Dumitru, soția lui, Marioara, fratele Dumitru, nea Ion și mama celor doi frați.
„Avem aici un teren cam de 6.000 de metri (pătrați, bineînțeles – n.r.). Nu-i al nostru, e luat în chirie! Dar, în total, avem un hectar. Zilnic, două persoane pun cam 1.000 de căpățâni. Într-o săptămână, dacă vin și băieții și ne ajută vremea, terminăm”, spune Dumitru. Îl întreb cam la cât se ridică producția. „Păi, după cum e vremea. Da’ așa, în medie, cam 1 tonă la o mie de metri pătrați, adică 10 tone la hectar. Sămânța este de la noi. Așa am pomenit din tată-n fiu”, îmi răspunde el. Sunt curios dacă e rentabil să pui usturoi. „Așa și așa”, îmi spune, cu o undă de fereală Dumitru. „Ne ajunge să trăim”, intervine și Marioara. „Usturoiul îl dăm, în mare parte, la negustorii de la Pucheni (piață de gros din cartierul Rahova – n.r.). Nu ne dau cine știe ce preț, 2-3 lei pe funie și 4-5 lei pe kil, da’ ne iau cantități mai mari și ne convine. Restul îl vindem în piață, la funie, da’ e multă pierdere de vreme. Și unde să ne mai ducem acum? Înainte mergeam la piață la Obor, dar acum s-a privatizat… Da’ n-avem ce face: nu muncim, nu mâncăm! Dacă stăm, cine ne dă?”, mă lămurește Marioara.
Ceva mai încolo de locul unde Marioara înfige conștiincioasă cățeii în pământ, trudește și tușa Ștefana, mama lui Dumitru. E o mână de om, are 77 de ani, dar se ține verde. Muncește cot la cot cu copiii ei, așa cum a făcut-o o viață întreagă. „Eu pui la usturoi de copil. De la 14 ani! Munceam și cu ziua! Așa am pomenit, de la părinți. N‑ai cu ce să trăiești, dacă nu muncești!”, întărește spusele norei sale, Marioara, tușa Fana.
Cu usturoiul, nici nu te îmbogățești, nici nu mori de foame…
Vecinii de tarla cu familia Olteanu sunt mecanizați. Au un tractor și o semănătoare specială, care le ușurează mult munca. Nu mai trebuie să se cocârjeze deasupra arăturii… Mare lucru și tehnica asta!
Și aici am întâlnit o familie numeroasă – familia Marin. Florin, Fane, Neamțu’, Nicu, se prezintă ei. Îmi spun că lucrează acum un hectar de teren. Mai au unul, în altă parte. Sunt destul de mulțumiți de această „afacere”. Utilajele îi ajută în muncă, dar apar și dezavantaje. „Se pierde teren mai mult cu utilajul. Trebuie neapărat să ai suprafețe mai mari, ca să fie rentabil. La un hectar de usturoi intră 20.000 de căpățâni. La semănătoare cade mai rar. Dar, la ăștia care pune mai des, usturoiul se face mai mic, la noi crește mai mare și tot la aceeași greutate ieși, cam la 1.000 de kile la 1.000 de metri pătrați”, mă lămurește unul dintre ei.
Cel ce conduce tractorul are o mare nemulțumire. „Păi, ni-l dă la televizor pe ăla de la Novaci, cu usturoiul, pă fonduri europene? Mersi, da noi nu putem să luăm fonduri, pentru că ce vezi mata, pământurile astea, sunt închiriate!”, spune el cu obidă în glas.
Nicu are și el un of: faptul că nu există un sistem de irigație. „Iar pământul pe care-l avem noi nu mai putem să-l plantăm, pentru că nu mai are sistem de irigare! Și dacă nu irigi, nu ai producție! Aici udăm cu niște pompe cu benzină, care nu pot trage apă decât din puțuri adânci de doar 3-5 metri adâncime! Iar la usturoi e investiție mare, se bagă bani mulți în pământ. Cam 20.000 de lei la hectar. Și dacă, Doamne ferește, nu plouă, nu se face nimic! Agricultura e ca o loterie. Dacă nu te ajută vremea, pierzi tot! E un trai nici să te îmbogățești, nici să mori de foame”, explică Nicu.
O viață trudnică, pentru supraviețuire
În fine, am vrut să aud ce spun și vecinii familiei Marin, prinși și ei cu „pusul” usturoiului, cum se spune prin părțile acestea, ceva mai încolo de terenul acestora. Aici am dat peste o altă Marioară. Marioara Codreanu, cum mi-a spus ea că o cheamă pe numele întreg. Alături de ea, alți doi membri ai familiei – Elena și Gogu. Cei trei îmi confirmă și ei că au mers la munca câmpului să planteze usturoi încă de copii. „Așa e la noi, încă de mici am mers cu părinții să punem usturoi și ceapă”, îmi zice Elena, cea mai în vârstă dintre Codreni – 64 de ani, „plecată pe 65”. Acum au mai îmbătrânit, dar fac ceea ce au învățat o viață întreagă și o vor face până când îi vor lăsa puterile. Terenul lor măsoară „două pogoane”, cum spune Mărioara, și trebuie însămânțat cu grijă și cu măsură, ca să le dea rodul vital pentru ei. „Iese cât să nu murim, nu să ne pricopsim, dar ne ajunge pentru traiul zilnic, să ne luăm lemne să ne luăm ce ne trebuie… E muncă grea la câmp, mai ales vara, când ne omoară căldura. Trebuie să plivim usturoiul, cu săpăliga, să luăm buruianul cu mâna, să facem puț, să‑l udăm, apoi scoatem usturoiul curat, facem rânduri, îl frecăm, îl încărcăm în căruță, îl împletim…”, îmi descrie Marioara „procesul de producție”.
Tineretului nu-i mai place să muncească!
Se îndreaptă de șale. În mâna murdară de glod ține strâns câțiva căței de usturoi. Sâmburi de viață trudnică. Albeața lor contrastează cu cenușiul pământului strâns pe mâini. Oftează. „E muncă, dar ce să facem? Să spuneți la cucoane că uite cum se muncește! Uite, aici ați găsit numai bătrâni. Tineretul nu mai muncește la câmp! Se duce în discoteci, ia droguri, se‑mbată, umblă noaptea pă drum, nu mai le place să muncească! Tineretu’ acum e bețiv și bagabont! Preferă să moară de foame, da’ să nu muncească!”, spune necăjită Marioara, care mai are o supărare. Că nu poate să vândă usturoiul în piață. „Usturoiul îl dăm de-acasă, la negustori. Dacă ne ducem la piață, nu ne lasă, ne dă țiganii la o parte, cu producătorul lor! Că țiganii șade la bloc și are producător! Noi, de la țară, avem carnet de producător, muncim la câmp, dar nu ne lasă la tarabă! Că noi, cică, suntem sezonieri! Pe când producătorii lor cultivă banane, portocale, kiwi, mango (zâmbește șugubăț)… De-aia îl dăm de-acasă, pentru că în piață nu vindem mai mult de 50 de funii! Vii cu banii acasă și nu-ți ajunge două zile de mâncare, că nu-ți trebuie numai pâine”, ne povestește Marioara.
Plec într-un târziu. Soarele, sus în tăriile cerului, ne îmbrățișează cu o căldură molatică. E amiază și oamenii de pe câmp se pregătesc de prânz. Mai au mult până se întunecă și trebuie să se întremeze ca să poată duce la bun sfârșit munca din această zi. O muncă din care supraviețuiesc, ei și familiile lor, de mai bine de două veacuri.
Povestea usturoiului de Dărăști
Cel care ne-a dat mai multe amănunte despre tradiția cultivării usturoiului în Dărăștii Ilfovului este primarul comunei, Sorin Țicu. El însuși este unul dintre gospodarii de vază ai așezării care se ocupă intensiv cu cultivarea acestei plante. Și el, ca și ceilalți dărășteni, a moștenit această îndeletniciere de la părinții săi. Și el și-a ajutat părinții să lucreze pământul, încă de mic și își amintește, cu nostalgie, de acele vremuri, pentru că părinții săi erau unii dintre cei mai mari cultivatori de usturoi din comună. Împreună cu primarul Sorin Țicu, am depănat povestea usturoiului de Dărăști, așa cum și-o amintește edilul.
„Când eram copil, la Dărăști se cultivau peste 600 de hectare de usturoi. Vă dați seama, la o producție de 10 tone la hectar, vorbim de 6.000 de tone de usturoi, adică 6 milioane de kilograme! Era o plantă foarte căutată atunci. Asiguram 99% din producția internă! Din 1997-1998, când am început să importăm usturoi, a scăzut cererea, dar în ultimii 2-3 ani asistăm la o revenire, pentru că oamenii și-au dat seama de calitatea usturoiului nostru. Anul acesta, constatăm o creștere a suprafeței cultivate, față de anii precedenți, la 100-120 de hectare.
În urmă cu 50-60 de ani, la Dărăști aveam cooperativă agricolă. Usturoiul era principala cultură, în acest CAP. Oamenii primeau pământ în folosință și cultivau usturoi. Apoi, dădeau o cotă de 40-50% din producție la CAP, iar restul le rămânea lor. Era foarte rentabil, pentru că usturoiul avea preț, iar oamenii erau foarte mulțumiți. Și acum, ca și atunci, locuitorii din Dărăști sunt foarte muncitori, pentru că asta este singura lor sursă de venit, iar anul trecut au fost destul de mulțumiți, pentru că usturoiul a avut preț”, ne-a povestit primarul.
Cultura usturoiului are secretele ei, ne-a spus edilul. De exemplu, nu poți cultiva usturoi pe același teren mai mult de doi ani la rând, trebuie să faci rotirea culturii și abia după cinci ani mai poți cultiva acea suprafață cu usturoi. Motivul? „Chelește” usturoiul! „Chelirea” e o boală care lasă planta fără „mustăți” atunci când scoți usturoiul din pământ. „Usturoiul se plantează începând din 15 martie, dacă vremea o permite, iar terenul trebuie să fie foarte afânat și «odihnit», și se recoltează între 1 și 15 iunie. Dacă depășești acest termen, usturoiul «se varsă în pământ» și rămâi cu frunzele în mână. După ce se culege, usturoiul este întins pe brazdă, la uscat. În acea periodă, dărăștenii se mută practic în câmp, cu cățel cu purcel, cum se zice, și trăiesc timp de câteva săptămâni în colibe improvizate, pe care ei le numesc «surle»”, ne-a explicat Sorin Țicu.
