Recunosc, am fost șocat, săptămâna trecută, când am văzut interviul cu deputatul PSD Cătălin Ștefănescu, difuzat de ziarul „Adevărul”.
Priveam și îmi făcem cruci cu ambele mâini. Refuzam să cred că Parlamentul României este populat cu astfel de indivizi. Omul, cu toate că nu i se potrivește acest cuvânt, cu un rânjet subțire pe față, cu o privire tulbure și lunecoasă declara cu dispreț și aroganță că este gata să pună tunurile cu apă pe demonstranții din Piața Victoriei. Mai mult, se lăuda, ca proasta în târg, că are un AKM cu care a tras la Revoluție, pe care „l-a păstrat” (?!) și pe care este gata să-l folosească împotriva oricui are de gând să schimbe ordine de drept actuală a statului român. „Dacă vreodată mai vine cineva cu vreo idee să schimbe statul ăsta pentru care am luptat noi, sunt pregătit să ies cu arma să trag. Imediat! Imediat! Dar pot să ies unde vreau eu, dacă mă apucă vreo nebunie, pot să ies să trag unde vreau eu, e riscul meu și hotărârea mea”, spunea, făcând clăbuci la gură, noul „Rambo” de PSD! Mai mult, declara halucinant că, pe vremea când Năstase era premier, venise la el un ofițer să-i ceară să predea AKM-ul, dar el îl refuzase! Măi, să fie! O poveste incredibilă și cu totul și cu totul stupefiantă!
Bineînțeles, după ce s-a confruntat cu reacția vehementă a opiniei publice, ipochimenul a început să dea din colț în colț și să susțină că declarațiile sale au fost trunchiate și răstălmăcite, că jurnaliștii au mânărit „în mod securistic” înregistrările, că „akaemul” era, de fapt, o biată pușcă de vânătoare cu glonț, că nici vorbă să fi pronunțat vreodată cuvântul AKM, că, de fapt a vrut să facă mișto de cei de la „Adevărul” etc. Absolut penibil!
De ce am reluat această tărășenie? Pentru că atitudinea individului mi se pare emblematică pentru modul în care gândesc o bună parte dintre parlamentarii PSD. Pentru ei, democrația se rezumă la principiul „cine nu e cu noi, e împotriva noastră” și, prin urmare, respectivii trebuie eliminați, pardon, mitraliați. Suficiența, aroganța, disprețul, superioritatea găunoasă, lipsită de substanță, afișate de respectivii parlamentari (vezi Șerban Nicolae, Codrin Ștefănescu sau Eugen Nicolicea) sunt caracteristice unui mod de gândire care te duce cu gândul la cel mai feroce stalinism. Ei sunt deținătorii adevărului absolut, supremii legiuitori care ne hotărăsc soarta, niște mici dumnezei pe care nu-i poți contrazice sau contesta, pentru că, nu-i așa, au fost aleși de „bobor”. Odată ajunși acolo, în forul suprem al țării (?!), așa cum a decretat Tăriceanu, ei sunt intangibili, ca și zeii olimpieni. Pentru ei, „boborul” mult clamat este doar o adunătură de prostănaci, numai bună de a fi fraierită, furată și minițită de EI, crema societății românești.
O asemenea concepție cu accente, repet, staliniste, se ”manifestă plenar” nu numai în rândurile social democraților ci este o trăsătură esențială, caracteristică unei mari majorități a clasei politice românești. Dar, din când în când, în ciuda eforturilor pe care această tagmă de politicieni le fac pentru a ne convinge de buna lor credință și aplecare către o democrație autentică, răbufnește la suprafață toată mizeria, puroiul și putreziciunea morală a acestora, care „fermentează” în străfundurile puhavei lor ființe. Așa cum am văzut, zilele trecute, la acest „Rambo” de operetă care este deputatul Cătălin Rădulescu.
Articol apărut în ediția print a Jurnalul de Ilfov, nr.343
