Mă bântuie o presimțire cumplită: în Turcia se coace o dictatură. Aluatul acesteia dospește de mai bine de 10 ani de zile. Zece ani în care „sultanul” Recep Tayyip Erdogan a făcut totul să înăbușe vocile criticilor săi, să ciuntească cu iataganul Semilunei libertatea presei, să islamizeze într-o bună măsură o societate laiciziată de părintele națiunii Kemal Atatűrk, să propună modificarea Constituției în privința secularismului (legislație care desparte Statul de instituțiile religioase) etc. Autoritarismul manifestat, de ceva vreme, de Erdogan este, apreciez eu, doar sămânța din care poate răsări o adevărată dictatură. Și există tot mai multe semnale că „sultanul” de la Ankara lucrează din ce în ce mai abitir la acest „proiect”.

Unul dintre aceste semnale mi se pare și recenta „lovitură de stat”. În primele ore de la declanșarea acesteia, am avut impresia că, așa cum ne obișnuiseră în ultimele decenii, conducătorii armatei turce se hotărâseră să amendeze derapajele lui Erdogan. Pe parcursul desfășurării evenimentelor, însă, așa zisa lovitură de stat devenea tot mai stranie și mai „neserioasă”. Semăna cu un film de acțiune prost regizat, jucat de actori de mâna a șaptea și lipsit de profesionalism. Iar toate acestea mă duc cu gândul că regizorul acestui spectacol de operetă ar putea fi însuși ”Recep Sultan”. Pentru că, în primul moment al unei lovituri de stat, trebuie să te asiguri că îi ai în mână pe cei care vrei să-i dai jos și să-i arestezi. În al doilea rând, trebuie să ai o strategie bine pusă la punct pentru a controla toate instituțiile importante ale statului, telecomunicațiile, să‑ți asiguri un oarecare sprijin din partea unor servicii etc. Ori noi, ce‑am văzut la TV? Niște tancuri care au oprit circulația pe podurile din Bosfor, câteva elicoptere și avioane de luptă care survolau bezmetic Capitala și Istanbulul, aruncând „la mișto” câteva „bombardele” prin Ankara, câțiva soldați speriați care „cuceriseră” televiziunea de stat, în timp ce toate celelalte mijloace media private emiteau de mama focului, un Erdogan aflat bine-mersi la adăpost și care îndemna poporul, de pe un videotelefon, să iasă în stradă și să apere „democrația”. Popor care a ieșit cu mâinile goale a capturat tancuri și i-a snopit în bătaie pe bieții soldați, care credeau că se află la un exercițiu, iar puciștii comunicau senini pe What’s App (!?!?!?!). Ce mai, scene de tot râsu’, dintr-un film regizat parcă la cineclubul din Cocârlați. Halal puci!

 

Cine a ieșit câștigător din acest circ ieftin? Însuși Erdogan, care acum are un motiv „întemeiat” să scape de adversarii săi, să decapiteze Justiția independentă (vezi 2.700 de magistrați arestați), să curățe armata de ofițeri care nu văd cu ochi buni politica președintelui turc, să reintroducă pedepsa cu moartea, să pună definitiv pumnul în gura presei etc. Mai mult, el lansează ultimatumuri SUA, sugerând pervers că acestea s-ar afla la originea puciului, și declarând, practic, război americanilor dacă îl mai găzduiesc pe principalul său adversar, Fethullah Gulen. Iar aliații dau declarații de susținere printre dinți și înghit gălușca lui Erdogan, care acum îi manipulează cum vrea iataganul lui, pentru că au nevoie de Turcia în problema siriană și cea a migrației. Iată de ce cred cu tărie că întreg circul din Turcia a fost premeditat și regizat de însuși Erdogan. Părerea mea!